Locațiunea, societatea și mandatul

Gaius, III.142-145

Darea şi primirea în locaţiune se constituie după reguli asemănătoare; într-adevăr, de vreme ce nu a fost stabilit un preţ cert al închirierii, nu poate fi vorba de un contract de locaţiune.

De aici vine întrebarea dacă, preţul închirierii fiind lăsat la aprecierea altuia, de pildă la atât cât va socoti Titius, va fi sau nu încheiat un contract de locaţiune? Şi tot aşa, dacă am încredinţat unui vopsitor hainele ca să le cureţe sau să le calce sau unui croitor ca să le repare, şi dacă nu s-a stabilit imediat preţul, cu gândul ca plata să facă pe urmă la atât cât se va stabili între noi, se pune întrebarea dacă aceasta este sau nu un contract de locaţiune.

[…] până într-atât cumpărarea şi vânzarea par să aibă unele analogii  cu locaţiunea, încât în unele situaţii te întrebi, de obicei, dacă ceea ce se contractează este una sau cealaltă. […]

Inst. 3.XXIV

Închirierea (locaţiunea) este un contract foarte apropiat de contractul de vânzare-cumpărare şi de aceea i se aplică aceleaşi reguli juridice. După cum o vânzare-cumpărare se consideră perfectată dacă s-a convenit cu privire la preţ, tot aşa închirierea se încheie dacă părţile s-au înţeles asupra chiriei sau remuneraţiei. Locatorul are la dispoziţie o acţiune din contractul încheiat iar locatarul o alta, din acelaşi contract.

1. Şi cele spuse mai sus cu privire la stabilirea preţului de către o terţă persoană se aplică contractului de locaţiune, dacă stabilirea chiriei sau a remuneraţiei este lăsată la aprecierea unui terţ. În consecinţă, dacă cineva dă unui curăţitor haine pentru a fi curăţate şi călcate sau unui croitor să le repare, fără a stabili anterior preţul, dar urmează să se stabilească posterior, nu e vorba de o locaţiune propriu-zisă şi, de aceea, curăţitorul sau croitorul nu vor dispune propriu-zis de acţiune din contractul de locaţiune, ci de o acţiune dintr-un contract aparte.
2. După cum s-a pus problema dacă schimbul de lucruri este un fel de vânzare-cumpărare, tot aşa s-a discutat dacă este contract de locaţiune când cineva îţi dă un lucru pentru folosinţă sau plăcere şi primeşte de la tine un lucru tot pentru folosinţă sau plăcere. S-a spus că nu e vorba de un contract de locaţiune, ci de un tip special de con­tract. De exemplu sunt doi vecini şi fiecare are câte un bou; ei se înţeleg ca unul să împrumute celuilalt boul său zece zile, pentru o anumită muncă, şi unul din boi moare în timpul lucrului la vecinul care nu era proprietarul boului împrumutat. Deşi o acţiune în despăgubire dintr-un con­tract de închiriere nu putea exista, deoarece nu s-a încheiat un astfel de contract şi nici o acţiune dintr-un împrumut de folosinţă, deoarece n-a fost un contract gratuit, totuşi există o acţiune, motivată din circumstanţele de fapt.
3. Vânzarea şi locaţiunea sunt atât de apropiate între ele, încât uneori se ridică problema dacă e vorba de dat în folosinţă veşnică, adică pe un termen atât de lung încât dacă renta este plătită proprietarului solului, acesta nu poate cere fondul de la arendaş sau de la moştenitorul acestuia sau de la oricare altă persoană căreia arendaşul sau moştenitorul său i-ar fi putut transfera fondul respectiv printr-o vânzare, donaţie, constituire de dotă sau cu alt titlu. Juriştii de odinioară se întrebau dacă un astfel de contract era locaţiune sau vânzare, unii opinând într-un fel, alţii în altul. Iată de ce a fost promulgată constituţia împăratului Zeno, care a decis că e vorba de un contract special: emfiteoza, care nu e nici locaţiune nici vânzare, ci are o structură aparte. În cazul în care părţile ajung la o înţelegere specială, aceasta urmează a fi privită ca un element esenţial al contractului. Dacă părţile nu s-au înţeles cu privire la risc, atunci riscul dispariţiei totale revine proprietarului solului, iar riscul parţial urmează a fi suportat de partea ce se foloseşte de emfiteoză. Aceasta este reglementarea actuală.
4. La fel se pune problema când Titius convine cu un aurar ca acesta să-i confecţioneze inele de o anumită greutate şi formă, din aurul său propriu, în schimbul, să zicem, a zece bani de aur, e vorba de o vânzare sau de o locaţiune? Cassius spunea că era vorba de vânzarea materialului şi de închirierea muncii aurarului. S-a decis însă că e vorba de vânzare şi numai vânzare. Dacă Titius procură aurul şi aurarul trebuie să depună o muncă pentru o plată convenită, contractul este fără îndoială locaţiune.
5. Locatarul trebuie să facă totul în conformitate cu normele locaţiunii şi, dacă legea nu prevede totul, el trebuie să acţioneze după normele echităţii şi ale bunei credinţe. Dacă cineva a plătit sau a promis să plătească o sumă de bani pentru a folosi haine sau argintărie sau un ani­mal de turmă, el este obligat să depună în folosirea acestor bunuri aceeaşi diligenţă pe care o depune un bun gospodar în administrarea propriilor sale afaceri. Dacă face aşa şi pierde lucrul dintr-un accident, el nu este răspunzător, dacă nu poate să-l înapoieze.

Paul, Dig. XIX.12.15 pr. și 1

Locatarul are acțiune din contractul de locațiune.

Îi revine în genere în următoarele cazuri: de exemplu, când nu poate beneficia de bunul închiriat (pentru că nu este pus în posesiunea întregului sau unei părți din fondul închiriat sau nu se repară casa ori staulul ori locul ce trebuie să servească la adăpostirea turmelor) sau când o prestație convenită nu a fost executată.

Ulpian, Dig. XIX.2.15.2Să vedem dacă locatorul răspunde de ceva față de locatar când intervine un an rău. Servius crede că proprietarul trebui să-şi despăgubească colonul pentru toate cazurile de forță majoră căror este imposibil a rezista, precum revărsarea fluviilor, invazia păsărilor sau a duşmanilor ori un alt accident asemănător. Dacă problema provine de la însuşi lucrul închiriat, colonul este cel care suportă riscurile: de exemplu, dacă vinul se acreşte, dacă recolta a fost distrusă de insecte sau buruieni. Dacă pământul a ajuns să se crape şi toate fructele sunt pierdute, proprietarul şi nu colonul este cel care suportă pagubele: căci ar fi nedrept ca, după ce şi-a pierdut sămânța, colonul să mai fie obligat să plătească şi arenda pământului. Dacă fructul măslinilor a fost distrus de boala tăciunelui sau de căldurile extraordinare, proprietarul va suporta pierderea. Iar când căldura nu a fost neobişnuită, pierderea va fi suportată de colon. Cele spuse sunt valabile şi pentru distrugerile ce le-ar fi cauzat o bandă înarmată cu ocazia trecerii ei, luând ceva din răutate. Dar dacă câmpul este înghițit de un cutremur de pământ şi dacă nu rămâne nici o urmă, proprietarul trebuie să-i asume pierderea, căci colonul trebuie să aibă un teren de care să poată beneficia.

Gaius, Dig. 19.2.25.2

Dacă lumina unui etaj închiriat este luată de o construcție vecină, locatorul este ținut să răspundă: colonul sau locatarul este în mod cert liber atunci să pună capăt locațiunii. Dacă este acționat pentru chirie, trebuie ținut cont de această reziliere. La fel se procedează când locatorul nu înlocuieşte porţi sau ferestre deteriorate.

Gaius, Dig. 19.2.55.2

Cel care, contrar contractului de închiriere, abandonează prematur fondul fără o cauză justă şi plauzibilă poate fi acționat, în baza contractului, în plata chiriilor pentru toată durata contractului, pentru ca locatorul să obțină o despăgubire în interesul său.

Paul, Dig. XIX.2.38 pr.

Cel care îşi închiriază serviciile trebuie să primească salariul pentru întreaga durată a contractului dacă lipsa de prestare nu i se datorează.

Ulpian, Dig. 19.2.9.5

Celsus scrie în cartea a opta a Digestelor sale că şi lipsa de experiență contează ca şi culpă. Când cineva se angajează să pască vitele sa să repare ori să lustruiască ceva, trebuie să răspundă pentru culpa sa, unde intră şi eroarea ce o săvârşeşte din nepricepere, de vreme ce este angajat ca specialist.

Gaius 3.155

Mandatul constă în însărcinarea dată cuiva, fie în propriul nostru interes, fie în interesul altuia; astfel, dacă eu ți‑am dat însărcinarea să te ocupi fie de afacerile mele, fie de ale altuia, s‑a contractat între noi o convenție de mandat și vom fi obligați unul față de altul, fiecare pe rând, la ceea ce, cu bună‑credință trebuie să‑ți prestez eu ție sau tu mie.

Ulpian, Dig. 17.1.6.4

Dacă ți‑am dat o însărcinare în care nu am niciun interes, ca, de exemplu, să te obligi pentru Seius ori să împrumuți bani lui Titius, voi avea acțiune din mandat împotriva ta, după cum scrie Celsus în cartea a șaptea a Digestelor, și‑ți voi fi obligat.

Inst. 3.26.8

Mandatarul nu poate depăși limitele mandatului. De exemplu, dacă ai primit un mandat să cumperi un fond sau să garantezi în limita a o sută de bani de aur, nu poți cumpăra sau garanta pentru mai mult de o sută de bani de aur. În caz contrar, nu vei avea acțiunea din mandat. La rândul lor, juriștii Sabinus și Cassius au susținut că nu vei putea intenta acțiunea din mandat nici chiar în limitele sumei de o sută; totuși, juriștii celeilalte școli opinează în mod just că poți intenta acțiunea până la concurența sumei de o sută; această soluție este mai echitabilă. Dacă ai cumpărat la un preț mai mic, neîndoios că vei avea respectiva acțiune, deoarece cel care dă un mandat să i se cumpere un fond cu o sută, se înțelege că acceptă să i se cumpere fondul și la un preț mai redus.

Ulpian, Dig. 17.1.8.9-10

Comite însă un dol cel care nu restituie ceea ce poate restitui. Dacă îți dau așadar mandat să cumperi un sclav, ceea ce tu faci, vei fi ținut să mi‑l restitui. Dacă nu l‑ai cumpărat prin dol (ai dat, de exemplu, unui terț banii primiți, pentru a‑l lăsa pe el să cumpere) sau prin culpă gravă (ai lăsat, din complezență, pe altul să cumpere), vei fi ținut să răspunzi […].

Ulpian, Dig. XVII.2.5pr.

Societatea se contractează fie pentru universalitatea bunurilor, fie pentru o afacere determinată, fie pentru perceperea unei redevențe sau pentru un singur lucru.

Gaius III.149-151

A fost mult dezbătută chestiunea dacă o societate poate fi făcută în aşa fel încât unul să obţină din câştig o cotă mai mare iar din pagubă o cotă mai mică. Quintus Mucius a socotit că aceasta ar fi contra naturii societății. Servius însă, a cărui opinie a prevalat de altfel, a socotit că poate fi constituită şi o atare societate, întrucât el admitea societatea în care unul să nu ia parte chiar cu nimic la pagubă, dar să participe la câştig; aceasta însă numai când s-ar vedea că munca lui ar fi atât de preţioasă, încât echitabil ar fi ca el să fie admis în societate cu această învoială. A rămas, într-adevăr, constant ca o societate să se poată constitui şi aşa ca unul să aducă bani iar altul să nu aducă şi totuşi câştigul să fie comun între ei; evident că de multe ori iscusinţa unuia ţine loc de bani.

Un lucru este însă sigur, anume, dacă între asociaţi nu s-a convenit nimic cu privire la părţile de câştig şi pagubă, atunci acestea trebuie distribuite între ei în cote egale […].

O societate durează atâta timp cât societarii stăruie în acordul lor. Dacă unul renunţă la societate, aceasta se dizolvă. Evident că dacă unul a renunţat la societate cu scopul ca numai el singur să obţină un beneficiu ce s-a ivit, de pildă când, deşi fiindu-mi asociat cu titlu universal, totuşi, când a fost instituit moştenitor de către cineva, a renunţat la societate pentru ca numai el singur să obţină moştenirea, în acest caz va fi obligat să împartă cu mine câştigul neprevăzut […].

Ulpian, Dig. XVII.2.44

Dacă ți-am încredințat spre vânzare pietre prețioase de aşa manieră încât, dacă le-ai vândut, va trebui să-mi înapoiezi zece, iar dacă ai vândut mai multe vei avea ceea ce trece peste zece, apreciez că va fi loc de o acțiune din contractul de societate dacă am făcut acestea în intenția de a încheia o societate; dacă nu, va fi loc pentru o actio praescriptis verbis.

Ulpian, Dig. XVI.2.29.2

Aristo relatează cum Cassius răspunsese că, un contract de societate în care un asociat ar avea toate câştigurile şi celălalt toate pierderile nu putea fi încheiat şi că avea obiceiul de a numi o atare societate leonină. Suntem de acord că o astfel de societate este nulă.

Ulpian, Dig. 17.2.52.2

Se pune întrebarea dacă asociatul nu trebuie să răspundă decât pentru dol sau şi pentru culpă. Iată ce scrie Celsus în cartea a şaptea a Digestelor: asociaţii trebuie să răspundă între ei pentru dol şi pentru culpă. El spune că, atunci când promitem la încheierea unui contract de societate priceperea noastră sau munca noastră, de exemplu când dăm o turmă spre a fi dusă la păşunat în comun sau când dăm un câmp unui cultivator pentru a-i culege împreună fructele, vom răspunde fără îndoială pentru culpă; căci preţul muncii sau al priceperii este un pretext. Dacă asociatul produce vreun prejudiciu bunului comun, se admite că răspunde şi pentru culpă.

Paul, Dig. XVII.2.65.5Labeo scrie că, atunci când unul dintre asociaţi se retrage  la un moment în care celălalt asociat are interesul ca societatea să nu fie lichidată, acţiunea din contract poate fi intentată împotriva sa. Căci dacă noi cumpărăm sclavi după încheierea contractului de societate şî apoi tu anunţi că te retragi într-un moment în care nu este avantajos să vinzi sclavi, vei răspunde faţă de mine prin acţiunea din societate pentru că îmi deteriorezi situaţia. Proculus spune că aceasta este cu atât mai adevărat cu cât lichidarea ar fi contrară scopurilor societăţii. Într-adevăr, nu interesul privat al unui asociat se urmăreşte în mod normal, ci cel al societăţii. Toate acestea sunt valabile în măsura în care nu s-ar fi convenit nimic prin contract.