Texte de lucru:
Gaius II.103-104
Cum primele două feluri de testamente au căzut în desuetudine, a rămas în uz numai acesta care se face per aes et libram. Evident că astăzi se procedează altfel decât cum se obişnia pe vremuri. Căci, pe când altădată familiae emptor, adică cel care primea de la testator un patrimoniu prin mancipațiune, ținea numai locul moştenitorului şi pentru cest motiv testatorul îi dădea însărcinarea ce şi cui înțelegea să-i fie trecută averea după moarte, acum unul este moştenitorul instituit prin testament, şi de la acesta se aşteaptădistribuirea legatelor, iar altul, deşi pus de formă, este numit tot familiae emptor, dar numai ca o imitare a dreptului vechi.
Lucrul acesta se petrece aşa: cel care face testamentul, după ce a scris tăblițele testamentare, vine şi îi mancipează cuiva, de formă, averea, de față cu cinci martori, cetățenir romani, puberi, şi un cantaragiu, ca la celelalte mancipațiuni. În acest act, cumpărătorul averii (familiae emptor) rosteşte următoarele cuvinte: „Eu afirm că patrimoniul (familia) şi averea ta personală (pecunia) rămân ale tale, dar din însărcinarea <ta> ele vor trece <în paza> şi sub supravegherea mea; şi pentru ca tu să-ți poți face testamentul în regulă, după lege, fie-mi ele dobândite prin această bucată de aramă”. Apoi atinge balanța cu bucata de aramă pe care i-o dă testatorului, în loc de preț. După aceea testatorul, ținând în mână tăblițele, spune şi el următoarele: „Eu dau, leg şi testez aceste bunuri aşa cum sunt înscrise pe aceste tăblițe unse cu ceară, iar voi, cetățeni, să-mi dați mărturia voastră”. Aceasta este ceea ce se cheamă nuncupatio, căci nuncupareînseamnă „a rosti în auzul tuturor” şi, evident, ceea ce a scris testatorul vizibil pe tăblițele testamentului este bine să indice şi să întărească printr-o cuprinzătoare grăire.
Inst. II.10.2-5 şi 12-13
Antemenționatele forme de testament au fot create de dreptul civil. Mai târziu însă, prin edictul pretorului, au fost introduse alte forme de testament; dreptul pretorian nu cerea <utilizarea> mancipațiunii, întrucât pentru valabilitatea testamentului erau suficiente pecețile a şapte martori, spre deosebire de dreptul civil care nu cerea ca <testamentul> să fie pecetluit de martori.
Treptat însă, atât prin practica zilică, cât şi prin modificările aduse de constituțiile imperiale, dreptul civil şi dreptul pretorian şi-au armonizat dispozițiile, rânduindu-se ca testamentele să fie întocmite fără întrerupere în timp (aşa cum cerea dreptul civil), sub semnătura a şapte martori prezenți (o inovație a constituțiilor imperiale) şi pecetluite de ei (în conformitate cu edictul pretorian). Iată de ce normele privind testamentul au o întreită obârşie: martorii şi prezența lor neîntreruptă la întocmirea testamentului derivă din dreptul civil, semnăturile testatorului şi ale martorilor sunt impuse din dispoziția sfintelor constituții, iar peceteluirea şi numărul martorilor, de către edictul pretorian.
Dar pentru valabilitatea testamentelor şi pentru a se înlătura orice fraudă s-a adăugat, printr-o constituție a noastră, dispoziția ca numele moştenitorului să fie scris de mâna testatorului sau a martorilor şi ca totul să fie făcut după cuprinsul acestei constituții.
[…] Nu are nicio importanță dacă testamentul este scris pe tăblițe, hârtie, pergament sau alt material.
O persoană poate să-şi întocmească testamentul în oricâte exemplare, dar toate să fie făcute după prescripțiile legale. Uneori acest lucru este necesar, când – de exemplu – testatorul, plecând într-o călătorie pe mare, ia un exemplar cu sine iar altul îl lasă acasă, ca o mărturie a hotărârilor sale, sau în alte multe situații ce amenință interesele omului.
Ulpian, Reg. 20.1
Testamentul este o manifestare a voinței noastre în cadrul legii, pentru a avea tărie după moarte.
Modestin, Dig. XXVIII.1.1
Testamentul este o hotărâre legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple după moartea sa.