Texte de lucru: 

Texte de lucru:

Gaius III.89

„Să ne ocupăm mai întâi de cele ce se nasc din contracte. Acestea sunt de patru feluri: în adevăr, o obligaţie se contractează fie re (real, prin remiterea lucrului), fie verbis (verbal, prin cuvinte solemne), fie litteris (prin înscris), fie consensu (prin consimţământ mutual).”

Ulpian, Dig.50.16.19

Labeo, în cartea întâia a comentariului său la edictul pretorului, dă următoarea definiție pentru termenii a acționa, a gera și a contracta. El spune că acționare (actum) trebuie să fie înțeles în general legat de ceea ce se face prin cuvinte sau prin darea unui lucru, cum se întâmplă în cazul stipulației sau al numerației; contractare trebuie să primească un înțeles mai larg, cel al obligațiilor de o parte și de alta, ceea ce grecii numesc synalagma: așa sunt vânzarea, locațiunea, societatea; iar gerare înseamnă ceva făcut fără a‑ți fi dat cuvântul.

Ulpian, Dig. 2.14.1.3

Dacă este adevărat că termenul de convenție este unul general, atunci – după cum elegant o spune Pedius – nu există contract care să nu conțină în sine o convenție, fie că este vorba de o obligație ce se formează prin remiterea unui lucru, fie prin pronunțarea unor cuvinte solemne: chiar și stipulația ce se naște din pronunțarea cuvintelor este nulă în absența consimțământului.

Ulpian, Dig. 18.1.9 pr.

Este clar că trebuie să intervină consimțământul pentru a fi contract de vânzare. Dacă părțile sunt în dezacord fie asupra vânzării însăși, fie asupra prețului sau asupra unui alt element, contractul de vânzare nu este perfect. Dacă eu credeam că cumpăr fondul Cornelian și tu ai crezut că‑mi vinzi fondul Sempronian, vânzarea este nulă fiindcă nu ne‑am înțeles asupra obiectului

Ulpian, Dig. 18.1.9.2

Se pune întrebarea dacă o vânzare este valabilă când nu există eroare asupra obiectului însuși ci asupra materiei, când de exemplu se vinde oțet ca vin, cupru ca aur, plumb sau orice alt metal asemănător argintului, ca argint. În cartea a VI‑a a Digestelor, Marcel a scris că vânzarea este valabilă, deoarece există consimțământul asupra aceluiași obiect, în pofida erorii asupra materiei. Sunt de acord în ceea ce privește vinul, pentru că substanța – în grecește, ousia – este aproape aceeași dacă este vorba de vin acrit. Dar dacă lichidul era oțet de la început, de exemplu, dacă era embamma (sos picant pe bază de vin, n.ns. – MDBB), se consideră că s‑a vândut un lucru ca fiind altul.

Cicero, de off. 3.14

Colegul și prietenul meu Aquilius nu formulase instrucțiuni asupra înșelăciunii; conform acestora, când era întrebat ce este o gravă înșelăciune (dolus malus) răspundea că este când una se arată și alta se face.

Ulpian, Dig. 4.3.1.2

Servius definește dolul prejudiciabil (dolus malus) ca fiind o viclenie întreprinsă în scopul de a abuza de celălalt înșelându‑l printr‑o atitudine exterioară ce maschează adevăratul obiectiv. Dar Labeo consideră că putem căuta să înșelăm pe altul fără simulare: la fel cum se poate să pari fără dol prejudiciabil că faci ceva și de fapt faci altceva, cum li se întâmplă celor care, prin disimulare, se acomodează circumstanțelor și pun la adăpost bunurile lor sau ale altora. De aceea, el dă o altă definiție dolului prejudiciabil, ca fiind orice viclenie, înșelăciune, manevră destinată a surprinde, a abuza, a înșela pe cineva. Definiția lui Labeo este justă.

Ulpian, Dig. 4.2.1

Nu voi considera valabil ceea ce a fost făcut dintr‑o temere provocată de violență

Inst. III.20.4

Dacă sunt mai mulți garanți, oricare ar fi numărul lor, fiecare răspunde în mod solidar. De aceea creditorul poate cere o plată integrală de la oricare din ei. Epistola decedatului împărat Hadrian stabilește însă că un creditor trebuie să intenteze acțiunea numai împotriva acelora care sunt solvabili în momentul legării procesului, divizând‑o proporțional cu numărul garanților chemați în instanță. În consecință, dacă în acest moment unul din garanți este insolvabil, obligația sa va fi suportată de ceilalți. Când creditorul obține însă plata întregii sume numai de la unul din garanți, pierderea o suportă numai acesta, dacă principalul debitor este insolvabil, întrucât nu poate să‑și reproșeze decât sieși faptul că din neglijență n‑a cerut să se aplice rescriptul împăratului, pentru a fi urmărit numai în limitele garanției sale.

 

„Este normal ca un mut să nu poată contracta o obligaţie verbală. Trebuie spus acelaşi lucru despre un surd, căci, deşi poate vorbi, ar fi necesar să audă cuvintele stipulantului pentru a putea promite; la fel, pentru a stipula, ar trebui să audă cuvintele promitentului. Evident, aceste reguli nu se aplică persoanelor care au numai dificultăţi de auz, ci celor care sunt complet surde.”

Gaius III.109

„[…] căci un prunc, ca şi cel abia ieşit din pruncie, nu diferă prea mult de nebun, pentru că la această vârstă pupilii nu au vreun discernământ.”

Ulpian, Dig. XLV.1.1 pr.

„Stipulaţia nu poate fi efectuată decât dacă cele două părţi pot vorbi: şi, în consecinţă, nici mutul nici surdul nici pruncul nu pot contracta o stipulaţie: un absent nici atât, căci părţile trebuie să se audă una pe alta. Dacă totuşi unul dintre aceştia doreşte să stipuleze, va fi pus să primească promisiunea printr-un sclav prezent şi se va dobândi prin intermediul acestuia o acţiune ex stipulatu. La fel, când cineva vrea să se oblige, el dă ordin (sclavului) şi va fi obligat raportat la acest ordin. „

Gaius III.136

„Rezultă de aici că atare învoieli pot fi contractate şi între absenţi, cum ar fi prin scrisoare sau prin un interpus; altfel, o obligaţie verbală nu poate fi contractată între absenţi.”

Venuleius, Dig. XLV.1.137 pr.

„Actul stipulantului şi actul promitentului trebuie să se succeadă imediat. Un moment de întrerupere naturală poate interveni, dar trebuie răspuns stipulantului în continuarea întrebării sale. Dacă după întrebare întrebatul face altceva, este prea târziu, chiar şi dacă răspunde apoi în aceeaşi zi.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38.17

„Nimeni nu poate stipula pentru altul.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38 pr.

„Nimeni nu se obligă promiţând fapta unui terţ.

Inst. III.19.4

„O stipulaţie pentru o persoană, alta decât aceea în a cărei putere se găseşte cineva, este fără efect. Desigur, se poate stipula ca plata să fie făcută unui străin, de exemplu: „Promiţi să-mi dai mie sau lui Seius?”. În acest caz, stipulantul dobândeşte un drept, dar plata poate fi făcută lui Seius, chiar împotriva voinţei stipulantului; astfel, promitentul este descărcat de obligaţie, dar stipulantul are o acţiune din mandat împotriva lui Seius. Dacă cineva stipulează zece bani de aur ca să-i fie daţi lui însuşi şi altuia, în a cărui putere nu se găseşte, stipulaţia este valabilă, dar rămâne o problemă discutabilă, dacă poate fi cerută toată suma sau numai jumătate. S-a decis că stipulantul nu dobândeşte mai mult de jumătate. Dacă tu stipulezi pentru cineva care este în puterea ta, dobândeşti pentru tine însuţi, deoarece vocea ta este vocea fiului tău, după cum vocea fiului tău este privită ca fiind a ta cu privire la lucrurile pe care tu le poţi dobândi prin intermediul acestuia.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38.22

„Să vedem dacă stipulaţia este validă când am stipulat pentru altul? Marcel spune că stipulaţia este valabilă în următorul caz: cineva a început să administreze tutela pupilului său; i-a cedat adminsitrarea cotutorelui său şi a stipulat că acesta se ocupă bine de patrimoniul pupilului. Marcel a spus că am putea susţine validitatea acestei stipulaţii: într-adevăr, executarea promisiunii este în interesul stipulantului, de vreme ce el răspundea faţă de pupil când cotutorele îi administra rău patrimoniul.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38.22

„Stipulaţia pentru altul este valabilă dacă avem un interes direct ca promisiunea să fie executată.”

Inst. 3.19.20-21

[…] stipulația este valabilă dacă cineva o încheie pentru ca să se facă o plată împuter­nicitului său sau creditorului său, în limitele intereselor stipulatorului, ca de exemplu pentru a evita o penalitate care amenință sau vânzarea unui gaj imobiliar, în eventualitatea omisiunii de plată a datoriei

[…] dacă cineva promite faptul altuia, nu este răspunzător, afară numai dacă nu s‑a obligat să plătească o penalizare, dacă terțul nu execută.

Cod. 8.37.10

Împăratul Leo către Erythrius, prefectul pretoriului. Toate stipulațiile, chiar și cele ce n‑au fost realizate cu cuvinte solemne sau directe, dar sunt formate cu n‑are importanța ce cuvinte exprimând consimțământul contractanților, sunt recunoscute de legi ca având validitate proprie.

Ulpian, Dig. XLV.1.75.7

Se consideră că cel care stipulează o obligaţie de a face sau de a nu face a promis o prestaţie incertă; găsim dintre obligaţiile de a face, de exemplu, pe cea de a săpa un şanţ, de a construi o casă sau de a transfera posesiunea liniştită; cităm dintre obligaţiile de a nu face abţinerea de la „orice act care mă împiedică să trec câmpul” sau abţinerea de la „orice act care mă împiedică să obţin pe sclavul Erote”.