Prin Dreptul Roman la dreptul actual

Fluctuat nec mergitur

Texte de lucru:

Gaius II.101

La început au existat două feluri de testamente: într-adevăr, [romanii] îşi făceau testamentele fie cu ocazia convocării comițiilor (calatis comitiis) care, de două ori pe an, erau destinate întocmirii testamentelor, fie in procinctu, adică atunci când îşi încingeau arma, gata pentru bătălie […].

 

Gaius II.52, 54 şi 55

Şi invers se întâmplă ca unul să uzucapeze, ştiind bine că posedă bunul altuia, spre pildă când cineva a posedat un bun ereditar asupra căruia încă nu devenise moştenitor; […] acestui tip de posesiune şi uzucapiune i se spune „cu titlu de moştenitor” (pro herede).

Motivul pentru care s-a hotărât că, în acest caz, uzucapiunea să fie tot după un an şi pentru bunurile de pe sol a fost că odinioară se credea că, prin posesiunea bunurilor ereditare, poate fi uzucapată şi moştenirea, evident tot în timp de un an. Într-adevăr, Legea celor XII Table prevedea că obiectele de pe sol se pot uzucapa în doi ani, iar celelalte într-un an; se vede de aici că moştenirea era socotită intrând în categoria „celelalte bunuri”, deoarece nu ține de sol şi nici nu este un lucru corporal. […]

Dar motivul pentru care a fost admisă o posesiune atât de necinstită, precum şi uzucapiunea ei, rezidă în aceea că cei vechi (veteres) țineau ca moştenirile să fie primite cât mai repede, pentru ca să fie cineva care să se ocupe de cultul familiei (sacra), a cărui strictă observare era mare lucru pe vremurile acelea […].

 

Gaius II.102-104

S-a adăugat apoi al treilea fel de testament, care se întocmeşte prin aramă şi balanță (per aes et libram). Acela care nu-şi făcuse testamentul nici cu prilejul convocării comițiilor şi nici în fața armatei, dacă se întâmpla cumva să fie amenințat de o moarte neaşteptată, încredința unui prieten, prin mancipațiune, familia sa, adică patrimoniul său şi arăta ce şi cui doreşte să-i fie dat după moartea sa. Acest fel de testament se cheamă per aes et libram, evident, pentru că se întocmeşte prin ritualul de la mancipațiune.

Cum primele două feluri de testamente au căzut în desuetudine, a rămas în uz numai acesta care se face per aes et libram. Evident că astăzi se procedează altfel decât cum se obişnia pe vremuri. Căci, pe când altădată familiae emptor, adică cel care primea de la testator un patrimoniu prin mancipațiune, ținea numai locul moştenitorului şi pentru cest motiv testatorul îi dădea însărcinarea ce şi cui înțelegea să-i fie trecută averea după moarte, acum unul este moştenitorul instituit prin testament, şi de la acesta se aşteaptădistribuirea legatelor, iar altul, deşi pus de formă, este numit tot familiae emptor, dar numai ca o imitare a dreptului vechi.

Lucrul acesta se petrece aşa: cel care face testamentul, după ce a scris tăblițele testamentare, vine şi îi mancipează cuiva, de formă, averea, de față cu cinci martori, cetățenir romani, puberi, şi un cantaragiu, ca la celelalte mancipațiuni. În acest  act, cumpărătorul averii (familiae emptor) rosteşte următoarele cuvinte: „Eu afirm că patrimoniul (familia) şi averea ta personală (pecunia) rămân ale tale, dar din însărcinarea <ta> ele vor trece <în paza> şi sub supravegherea mea; şi pentru ca tu să-ți poți face testamentul în regulă, după lege, fie-mi ele dobândite prin această bucată de aramă”. Apoi atinge balanța cu bucata de aramă pe care i-o dă testatorului, în loc de preț. După aceea testatorul, ținând în mână tăblițele, spune şi el următoarele: „Eu dau, leg şi testez aceste bunuri aşa cum sunt înscrise pe aceste tăblițe unse cu ceară, iar voi, cetățeni, să-mi dați mărturia voastră”. Aceasta este ceea ce se cheamă nuncupatio, căci nuncupare înseamnă „a rosti în auzul tuturor” şi, evident, ceea ce a scris testatorul vizibil pe tăblițele testamentului este bine să indice şi să întărească printr-o cuprinzătoare grăire.

 

Inst. II.10.2-5 şi 12-13

Antemenționatele forme de testament au fot create de dreptul civil. Mai târziu însă, prin edictul pretorului, au fost introduse alte forme de testament; dreptul pretorian nu cerea <utilizarea> mancipațiunii, întrucât pentru valabilitatea testamentului erau suficiente pecețile a şapte martori, spre deosebire de dreptul civil care nu cerea ca <testamentul> să fie pecetluit de martori.

Treptat însă, atât prin practica zilică, cât şi prin modificările aduse de constituțiile imperiale, dreptul civil şi dreptul pretorian şi-au armonizat dispozițiile, rânduindu-se ca testamentele să fie întocmite fără întrerupere în timp (aşa cum cerea dreptul civil), sub semnătura a şapte martori prezenți (o inovație a constituțiilor imperiale) şi pecetluite de ei (în conformitate cu edictul pretorian). Iată de ce normele privind testamentul au o întreită obârşie: martorii şi prezența lor neîntreruptă la întocmirea testamentului derivă din dreptul civil, semnăturile testatorului şi ale martorilor sunt impuse din dispoziția sfintelor constituții, iar peceteluirea şi numărul martorilor, de către edictul pretorian.

Dar pentru valabilitatea testamentelor şi pentru a se înlătura orice fraudă s-a adăugat, printr-o constituție a noastră, dispoziția ca numele moştenitorului să fie scris de mâna testatorului sau a martorilor şi ca totul să fie făcut după cuprinsul acestei constituții.

[…] Nu are nicio importanță dacă testamentul este scris pe tăblițe, hârtie, pergament sau alt material.

O persoană poate să-şi întocmească testamentul în oricâte exemplare, dar toate să fie făcute după prescripțiile legale. Uneori acest lucru este necesar, când – de exemplu – testatorul, plecând într-o călătorie pe mare, ia un exemplar cu sine iar altul îl lasă acasă, ca o mărturie a hotărârilor sale, sau în alte multe situații ce amenință interesele omului.

 

Ulpian, Reg. 20.1

Testamentul este o manifestare a voinței noastre în cadrul legii, pentru a avea tărie după moarte.

 

Modestin, Dig. XXVIII.1.1

Testamentul este o hotărâre legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple după moartea sa.

 

 

Codul civil 2009

Art. 1040 – Formele testamentului ordinar. Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.

Art. 1041 – Testamentul olograf. Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.

Art. 1106 – Libertatea acceptării moştenirii.

Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine.

Art. 1108 – Felurile acceptării

(1) Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

(2) Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

(3) Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor.

 

Comments are closed.