Prin Dreptul Roman la dreptul actual

Fluctuat nec mergitur

 

Texte de lucru:

 

Codul civil

art. 1469 alin. 2 – Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.

Gaius, III.173-174

Există însă şi un alt fel de plată simbolică, anume aceea făcută per aes et libram. Felul acesta de plată este însă încuviinţat numai în anumite împrejurări, de pildă atunci când ceea ce se datorează a fost contractat tot per aes et libram, sau când se datorează ceva de pe urma unei judecăţi.

Sunt aduşi nu mai puţin de cinci martori şi un purtător de balanţă. Apoi, cel ce se liberează trebuie să spună astfel : „Întrucât eu sunt obligat prin hotărâre faţă de tine la atâtea mii de sesterţi, mă plătesc şi mă liberez faţă de tine în forma aceasta, cu acest ban şi cu această balanţă de aramă” […].

Ulpian, Dig. L.16.176

Cuvântul ‘plată’ desemnează şi executarea oricărei prestaţii. Spunem că ‘plăteşte’ despre cel care face ceea ce a promis să facă.

Marcian, Dig. XLVI.3.46 pr.

Dacă cineva a dat, cu acordul creditorului, un bun în plată în locul altuia şi bunul a fost supus la evicţiune, vechea obligaţie subzistă. Obligaţia persistă în întregime chiar dacă evicţiunea a fost parţială: căci creditorul nu a acceptat bunul decât cu condiţia de a fi integru.

Gaius, III.169

Obligaţia se mai stinge şi prin acceptilatio (remitere de datorie). Acceptilatio este însă o executare oarecum simbolică; dacă vrei să mă eliberezi de ceea ce îţi datorez în virtutea unei obligaţii verbale, aceasta va fi posibil să se întâmple dacă vei consimţi să mă adresez ţie cu cuvintele următoare: „Ai primit ceea ce ţi-am promis?” Iar tu răspunzi: „Am primit”.

Inst.III.29.2

Există o stipulaţie specială, care în mod obişnuit se numeşte stipulaţie aquiliană, în temeiul căreia obligaţiile tuturor debitorilor sunt transformate într-o stipulaţie şi apoi stinse prin acceptilatio. Această stipulaţie este o novaţie a unor obligaţii anterioare şi a fost astfel redactată de juristul Aquilius Gallus: „Indiferent de cauza pentru care eşti sau vei fi sau poţi fi obligat faţă de mine să-mi dai sau să-mi faci ceva, acum sau în viitor; indiferent cine sunt sau voi fi, îndreptăţit să-ţi cer prestaţia respectivă printr-o acţiune personală sau reală sau printr-un proces  special; indiferent ce ai sau deţii sau poţi deţine de la mine sau prin dol ai făcut să nu mai deţii; atât cât valorează toate aceste pretenţii, tot atâţia bani a cerut Aulus Agerius printr-o stipulaţie să-i fie plătiţi lui de către Numerius Negidius care a făgăduit, la rândul lui, să-i achite”. La rândul său, Numerius Negidius pune această întrebare lui Aulus Agerius: „Tot ce ţi-am promis azi, prin stipulaţia aquiliană, ai primit?”; la această întrebare, Aulus Agerius răspunde: „Am primit”.

Ulpian, Dig. XLIII.3.31

Intre meşteşugari există mari diferenţe de talent, natură, instruire şi metodă. Astfel, dacă cineva a promis să fabrice el însuşi o navă sau să ridice o casă sau să sape un şanţ şi dacă se convenise că va face el însuşi munca, terţa persoană care va construi sau va săpa el însuşi şi fără consimţământul creditorului nu-l va libera pe debitor.

Modestin, Dig. XVI.2.1

Compensaţia este „întocmirea unei balanţe contabile între o creanţă şi o datorie”.

Gaius, IV.61

[…] iar aceasta implică posibilitatea judecătorului de a ţine cont de ceea ce reclamantul trebuia să presteze în baza aceleiaşi cauze juridice şi să condamne intimatul numai la diferenţă.

Paul, Dig. L.17.173.3

Săvârşeşte un dol cel care reclamă ceea ce este de restituit.

Inst. IV.6.30

În acţiunile de bună credinţă, judecătorul are libertatea de a decide, în conformitate cu echitatea, cât se cuvine să fie restituit reclamantului, iar dacă pârâtul are o contrapretenţie împotriva reclamantului, trebuie să dea o soluţie, compensând pretenţiile. Împăratul Marcus a îngăduit o astfel de compensaţie prin intermediul unei excepţii de dol şi în acţiunile de drept strict. Constituţia noastră a dat o şi mai largă aplicare compensaţiilor bine justificate, stabilind că acestea vor re­duce ipso iure pretenţia reclamantului, indiferent dacă este vorba de o acţiune reală sau personală sau de altă natură, cu excepţia acţiunii de depozit, deoarece în acest caz am hotărât că ar fi rău ca o contra-pretenţie să fie opusă cererii reclamantului, dând astfel posibilitatea pârâtului să ceară în mod fraudulos un drept, cu scopul de a împiedica pe reclamant de a-şi redobândi bunul pe care l-a lăsat în depozit.

Ulpian, Dig. IV.2.1 pr.

Novaţia este schimbarea şi înlocuirea unui debit anterior cu o altă obligaţie.

Gaius, II.38

Obligaţiile, în orice mod ar fi contractate, nu permit nimic din toate acestea. De exemplu, dacă eu aş vrea ca ceea ce mi se datorează mie de către cineva să-ţi fie datorat ţie, nu pot face aceasta prin niciunul din cele moduri prin care se transmit altuia bunurile corporale, ci este necesar ca, la ordinul meu, să stipulezi tu de la acela; aceasta face ca el să fie eliberat de obligaţia către mine şi să înceapă a fi obligat faţă de tine; procedeul acesta poartă numele de novaţie a obligaţiei.

Gaius, IV.86

Dacă se va constata că Numerus Negidius trebuie să dea lui Publius Maevius 10.000 de sesterţi, judecătorule, condamnă-l pe Numerius Negidius să-i dea lui Lucius Titius cei 10.000 de sesterţi.

Gaius, II.252

Pe vremuri însă, nu era vorba nici de moştenitor, nici de legatar, ci mai curând de un cumpărător. Era într-adevăr atunci în uz ca, aceluia care i se transmite succesiunea, să-i fie vândută simbolic, cu un singur ban; şi aceleaşi stipulaţiuni care interveneau în mod obişnuit între vânzătorul succesiunii şi cumpărătorul ei interveneau şi între moştenitori şi cel căruia i se transmitea succesiunea; adică, în chipul acesta, moştenitorul stipula că: pentru tot ce el ar fi condamnat în calitate de moştenitor sau pentru tot ce ar fi el obligat să transmită cu bună credinţă, să fie despăgubit de cel căruia îi era transmisă succesiunea; iar dacă cineva l-ar urmări în  judecată pe tema acestei succesiuni, el să fie în totul şi corect apărat; acela care accepta succesiunea stipula şi el, la rândul lui, că, dacă ar ajunge la moştenitor ceva din succesiune, aceasta să-i fie transmisă lui şi că ii va da chiar posibilitatea să exercite acţiunile succesorale, în calitate de procurator sau cognitor.

Gaius, IV.110

Este locul să indicăm faptul că pretorul are obiceiul de a acorda fără limită în timp acţiunile născute din lege sau din senatus-consulte; în schimb, acordă doar pentru un an cele care decurg din jurisdicţia sa.

Inst. IV.12 pr.

Odinioară, acţiunile bazate pe legi, senatus-consulte sau constituţiuni imperiale puteau fi intentate oricând, dar constituţiile imperiale le-au limitat în timp. Acţiunile ce derivau din jurisdicţia specială a pretorului erau limitate la un an, deoarece funcţia acestuia dura un an de zile.

Cod. VII.39.3

La fel ca acţiunile reale speciale, acţiunile ad universitatem sau personale nu pot fi intentate dincolo de intervalul de treizeci de ani. Dar dacă vreo proprietate sau vreun drept sunt cerute sau dacă suntem urmăriţi in justiţie pentru vreo acţiune personală, nu trebuie să ne temem totuşi cu nimic mai puţin de prescripţia de treizeci de ani. […] Concomitent, acţiunile anterior instituite nu trebuie să supravieţuiască după o lungă tăcere continuă de treizeci de ani, începând din momentul în care pot fi intentate judiciar, acestea nu vor avea posibilitatea de a supravieţui dincolo de termen […].

Comments are closed.