Prin Dreptul Roman la dreptul actual

Fluctuat nec mergitur

 

Texte de lucru:

 

 

Gaius, III.142-145

Darea şi primirea în locaţiune se constituie după reguli asemănătoare; într-adevăr, de vreme ce nu a fost stabilit un preţ cert al închirierii, nu poate fi vorba de un contract de locaţiune.

De aici vine întrebarea dacă, preţul închirierii fiind lăsat la aprecierea altuia, de pildă la atât cât va socoti Titius, va fi sau nu încheiat un contract de locaţiune? Şi tot aşa, dacă am încredinţat unui vopsitor hainele ca să le cureţe sau să le calce sau unui croitor ca să le repare, şi dacă nu s-a stabilit imediat preţul, cu gândul ca plata să facă pe urmă la atât cât se va stabili între noi, se pune întrebarea dacă aceasta este sau nu un contract de locaţiune.

[…] până într-atât cumpărarea şi vânzarea par să aibă unele analogii  cu locaţiunea, încât în unele situaţii te întrebi, de obicei, dacă ceea ce se contractează este una sau cealaltă. […]

Inst. 3.XXIV

Închirierea (locaţiunea) este un contract foarte apropiat de contractul de vânzare-cumpărare şi de aceea i se aplică aceleaşi reguli juridice. După cum o vânzare-cumpărare se consideră perfectată dacă s-a convenit cu privire la preţ, tot aşa închirierea se încheie dacă părţile s-au înţeles asupra chiriei sau remuneraţiei. Locatorul are la dispoziţie o acţiune din contractul încheiat iar locatarul o alta, din acelaşi contract.

1. Şi cele spuse mai sus cu privire la stabilirea preţului de către o terţă persoană se aplică contractului de locaţiune, dacă stabilirea chiriei sau a remuneraţiei este lăsată la aprecierea unui terţ. În consecinţă, dacă cineva dă unui curăţitor haine pentru a fi curăţate şi călcate sau unui croitor să le repare, fără a stabili anterior preţul, dar urmează să se stabilească posterior, nu e vorba de o locaţiune propriu-zisă şi, de aceea, curăţitorul sau croitorul nu vor dispune propriu-zis de acţiune din contractul de locaţiune, ci de o acţiune dintr-un contract aparte.

2. După cum s-a pus problema dacă schimbul de lucruri este un fel de vânzare-cumpărare, tot aşa s-a discutat dacă este contract de locaţiune când cineva îţi dă un lucru pentru folosinţă sau plăcere şi primeşte de la tine un lucru tot pentru folosinţă sau plăcere. S-a spus că nu e vorba de un contract de locaţiune, ci de un tip special de con­tract. De exemplu sunt doi vecini şi fiecare are câte un bou; ei se înţeleg ca unul să împrumute celuilalt boul său zece zile, pentru o anumită muncă, şi unul din boi moare în timpul lucrului la vecinul care nu era proprietarul boului împrumutat. Deşi o acţiune în despăgubire dintr-un con­tract de închiriere nu putea exista, deoarece nu s-a încheiat un astfel de contract şi nici o acţiune dintr-un împrumut de folosinţă, deoarece n-a fost un contract gratuit, totuşi există o acţiune, motivată din circumstanţele de fapt.

3. Vânzarea şi locaţiunea sunt atât de apropiate între ele, încât uneori se ridică problema dacă e vorba de dat în folosinţă veşnică, adică pe un termen atât de lung încât dacă renta este plătită proprietarului solului, acesta nu poate cere fondul de la arendaş sau de la moştenitorul acestuia sau de la oricare altă persoană căreia arendaşul sau moştenitorul său i-ar fi putut transfera fondul respectiv printr-o vânzare, donaţie, constituire de dotă sau cu alt titlu. Juriştii de odinioară se întrebau dacă un astfel de contract era locaţiune sau vânzare, unii opinând într-un fel, alţii în altul. Iată de ce a fost promulgată constituţia împăratului Zeno, care a decis că e vorba de un contract special: emfiteoza, care nu e nici locaţiune nici vânzare, ci are o structură aparte. În cazul în care părţile ajung la o înţelegere specială, aceasta urmează a fi privită ca un element esenţial al contractului. Dacă părţile nu s-au înţeles cu privire la risc, atunci riscul dispariţiei totale revine proprietarului solului, iar riscul parţial urmează a fi suportat de partea ce se foloseşte de emfiteoză. Aceasta este reglementarea actuală.

4. La fel se pune problema când Titius convine cu un aurar ca acesta să-i confecţioneze inele de o anumită greutate şi formă, din aurul său propriu, în schimbul, să zicem, a zece bani de aur, e vorba de o vânzare sau de o locaţiune? Cassius spunea că era vorba de vânzarea materialului şi de închirierea muncii aurarului. S-a decis însă că e vorba de vânzare şi numai vânzare. Dacă Titius procură aurul şi aurarul trebuie să depună o muncă pentru o plată convenită, contractul este fără îndoială locaţiune.

5. Locatarul trebuie să facă totul în conformitate cu normele locaţiunii şi, dacă legea nu prevede totul, el trebuie să acţioneze după normele echităţii şi ale bunei credinţe. Dacă cineva a plătit sau a promis să plătească o sumă de bani pentru a folosi haine sau argintărie sau un ani­mal de turmă, el este obligat să depună în folosirea acestor bunuri aceeaşi diligenţă pe care o depune un bun gospodar în administrarea propriilor sale afaceri. Dacă face aşa şi pierde lucrul dintr-un accident, el nu este răspunzător, dacă nu poate să-l înapoieze.

 

Art. 1413 alin. 1 c.civ. 1864 – Locațiunile sunt de mai multe feluri și au regulile lor proprii.

Se cheamă închiriere, locațiunea edificiilor și aceea a mișcătoarelor;

Arendarea, locațiunea fondurilor rurale;

Prestația lucrărilor, locațiunea muncii și a serviciului;

Antrepriza, luarea săvârșirii unei lucrări drept un preț determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare.

 

Art. 1777 c.civ. – Locațiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, denumit chirie. (art. 1411 c.civ. 1864)

 

Paul, Dig. XIX.12.15 pr. și 1

Locatarul are acțiune din contractul de locațiune.

Îi revine în genere în următoarele cazuri: de exemplu, când nu poate beneficia de bunul închiriat (pentru că nu este pus în posesiunea întregului sau unei părți din fondul închiriat sau nu se repară casa ori staulul ori locul ce trebuie să servească la adăpostirea turmelor) sau când o prestație convenită nu a fost executată.

Ulpian, Dig. XIX.2.15.2

Să vedem dacă locatorul răspunde de ceva față de locatar când intervine un an rău. Servius crede că proprietarul trebui să-şi despăgubească colonul pentru toate cazurile de forță majoră căror este imposibil a rezista, precum revărsarea fluviilor, invazia păsărilor sau a duşmanilor ori un alt accident asemănător. Dacă problema provine de la însuşi lucrul închiriat, colonul este cel care suportă riscurile: de exemplu, dacă vinul se acreşte, dacă recolta a fost distrusă de insecte sau buruieni. Dacă pământul a ajuns să se crape şi toate fructele sunt pierdute, proprietarul şi nu colonul este cel care suportă pagubele: căci ar fi nedrept ca, după ce şi-a pierdut sămânța, colonul să mai fie obligat să plătească şi arenda pământului. Dacă fructul măslinilor a fost distrus de boala tăciunelui sau de căldurile extraordinare, proprietarul va suporta pierderea. Iar când căldura nu a fost neobişnuită, pierderea va fi suportată de colon. Cele spuse sunt valabile şi pentru distrugerile ce le-ar fi cauzat o bandă înarmată cu ocazia trecerii ei, luând ceva din răutate. Dar dacă câmpul este înghițit de un cutremur de pământ şi dacă nu rămâne nici o urmă, proprietarul trebuie să-i asume pierderea, căci colonul trebuie să aibă un teren de care să poată beneficia.

 

Art. 1811 c.civ. Opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor. Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară;

b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării;

c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;

d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului. (art. 1441 c.civ. 1864)

 

Gaius, Dig. 19.2.25.2

Dacă lumina unui etaj închiriat este luată de o construcție vecină, locatorul este ținut să răspundă: colonul sau locatarul este în mod cert liber atunci să pună capăt locațiunii. Dacă este acționat pentru chirie, trebuie ținut cont de această reziliere. La fel se procedează când locatorul nu înlocuieşte porţi sau ferestre deteriorate.

Gaius, Dig. 19.2.55.2

Cel care, contrar contractului de închiriere, abandonează prematur fondul fără o cauză justă şi plauzibilă poate fi acționat, în baza contractului, în plata chiriilor pentru toată durata contractului, pentru ca locatorul să obțină o despăgubire în interesul său.

Paul, Dig. XIX.2.38 pr.

Cel care îşi închiriază serviciile trebuie să primească salariul pentru întreaga durată a contractului dacă lipsa de prestare nu i se datorează.

 

Art. 1855 c.civ. – Delimitarea faţă de vânzare

Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate.

 

Ulpian, Dig. 19.2.9.5

Celsus scrie în cartea a opta a Digestelor sale că şi lipsa de experiență contează ca şi culpă. Când cineva se angajează să pască vitele sa să repare ori să lustruiască ceva, trebuie să răspundă pentru culpa sa, unde intră şi eroarea ce o săvârşeşte din nepricepere, de vreme ce este angajat ca specialist.

 

Comments are closed.