Prin Dreptul Roman la dreptul actual

Fluctuat nec mergitur

 

Texte de lucru:

 

Gaius, Dig. XLIV.7.1 pr.

„Obligațiile se nasc fie dintr-un contract fie dintr-un delict, fie într-un mod impropriu, din diferite alte cauze”.

Paul, Sent 2.14.1

„Dintr-un pact (acord de voinţă) nu se naşte o acţiune”.

Ulpian, Dig. 2.14.7.4

„simplul pact nu creează o obligaţie”.

 

Ulpian, Dig.L.16.19

„Labeo, în cartea întâia a comentariului său la edictul pretorului, dă următoarea definiție pentru termenii a acționa, a gera și a contracta. El spune că acționare (actum) trebuie să fie înțeles în general legat de ceea ce se face prin cuvinte sau prin darea unui lucru, cum se întâmplă în cazul stipulației sau al numerației; contractare trebuie să primească un înțeles mai larg, cel al obligațiilor de o parte și de alta, ceea ce grecii numesc synalagma: așa sunt vânzarea, locațiunea, societatea; iar gerare înseamnă ceva făcut fără a-ți fi dat cuvântul.”

Ulpian, Dig. II.14.1.3

„Dacă este adevărat că termenul de convenție este unul general, atunci – după cum elegant o spune Pedius – nu există contract care să nu conțină în sine o convenție, fie că este vorba de o obligație ce se formează prin remiterea unui lucru, fie prin pronunțarea unor cuvinte solemne: chiar și stipulația ce se naște din pronunțarea cuvintelor este nulă în absența consimțământului.”

Gaius III.89

„Să ne ocupăm mai întâi de cele ce se nasc din contracte. Acestea sunt de patru feluri: în adevăr, o obligaţie se contractează fie re (real, prin remiterea lucrului), fie verbis (verbal, prin cuvinte solemne), fie litteris (prin înscris), fie consensu (prin consimţământ mutual).”

Gaius III.102

„Tot invalidă este o stipulaţie şi când cineva nu a răspuns exact la ce a fost întrebat, de pildă, când eu am stipulat de la tine să mi se dea 10.000 de sesterţi şi tu mi-ai promis 5.000; sau dacă eu am stipulat pur şi simplu, iar tu mi-ai promis sub o condiţie.”

Ulpian, Dig. XLV.1.1.3

„Dacă cineva a fost pur şi simplu întrebat şi răspunde adăugând condiţia „dacă se face cutare lucru, atunci voi da”, este sigur că nu este obligat. Sau dacă, fiind întrebat „(vei da) înainte celei de-a cincea calende?”, răspunde „la ide”, nu este nici atunci obligat. Pentru că nu a răspuns la fel cum a fost întrebat.”

Ulpian, Dig. XLV.1.1 pr.

„Stipulaţia nu poate fi efectuată decât dacă cele două părţi pot vorbi: şi, în consecinţă, nici mutul nici surdul nici pruncul nu pot contracta o stipulaţie: un absent nici atât, căci părţile trebuie să se audă una pe alta. Dacă totuşi unul dintre aceştia doreşte să stipuleze, va fi pus să primească promisiunea printr-un sclav prezent şi se va dobândi prin intermediul acestuia o acţiune ex stipulatu. La fel, când cineva vrea să se oblige, el dă ordin (sclavului) şi va fi obligat raportat la acest ordin. „

Gaius III.109

„[…] căci un prunc, ca şi cel abia ieşit din pruncie, nu diferă prea mult de nebun, pentru că la această vârstă pupilii nu au vreun discernământ.”

Gaius, Dig. XLIV.7.1.14-15

„Este normal ca un mut să nu poată contracta o obligaţie verbală. Trebuie spus acelaşi lucru despre un surd, căci, deşi poate vorbi, ar fi necesar să audă cuvintele stipulantului pentru a putea promite; la fel, pentru a stipula, ar trebui să audă cuvintele promitentului. Evident, aceste reguli nu se aplică persoanelor care au numai dificultăţi de auz, ci celor care sunt complet surde.”

Gaius III.136

„Rezultă de aici că atare învoieli pot fi contractate şi între absenţi, cum ar fi prin scrisoare sau prin un interpus; altfel, o obligaţie verbală nu poate fi contractată între absenţi.”

Venuleius, Dig. XLV.1.137 pr.

„Actul stipulantului şi actul promitentului trebuie să se succeadă imediat. Un moment de întrerupere naturală poate interveni, dar trebuie răspuns stipulantului în continuarea întrebării sale. Dacă după întrebare întrebatul face altceva, este prea târziu, chiar şi dacă răspunde apoi în aceeaşi zi.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38.17

„Nimeni nu poate stipula pentru altul.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38 pr.

„Nimeni nu se obligă promiţând fapta unui terţ.

Inst. III.19.4

„O stipulaţie pentru o persoană, alta decât aceea în a cărei putere se găseşte cineva, este fără efect. Desigur, se poate stipula ca plata să fie făcută unui străin, de exemplu: „Promiţi să-mi dai mie sau lui Seius?”. În acest caz, stipulantul dobândeşte un drept, dar plata poate fi făcută lui Seius, chiar împotriva voinţei stipulantului; astfel, promitentul este descărcat de obligaţie, dar stipulantul are o acţiune din mandat împotriva lui Seius. Dacă cineva stipulează zece bani de aur ca să-i fie daţi lui însuşi şi altuia, în a cărui putere nu se găseşte, stipulaţia este valabilă, dar rămâne o problemă discutabilă, dacă poate fi cerută toată suma sau numai jumătate. S-a decis că stipulantul nu dobândeşte mai mult de jumătate. Dacă tu stipulezi pentru cineva care este în puterea ta, dobândeşti pentru tine însuţi, deoarece vocea ta este vocea fiului tău, după cum vocea fiului tău este privită ca fiind a ta cu privire la lucrurile pe care tu le poţi dobândi prin intermediul acestuia.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38.22

„Să vedem dacă stipulaţia este validă când am stipulat pentru altul? Marcel spune că stipulaţia este valabilă în următorul caz: cineva a început să administreze tutela pupilului său; i-a cedat adminsitrarea cotutorelui său şi a stipulat că acesta se ocupă bine de patrimoniul pupilului. Marcel a spus că am putea susţine validitatea acestei stipulaţii: într-adevăr, executarea promisiunii este în interesul stipulantului, de vreme ce el răspundea faţă de pupil când cotutorele îi administra rău patrimoniul.”

Ulpian, Dig. XLV.1.38.22

„Stipulaţia pentru altul este valabilă dacă avem un interes direct ca promisiunea să fie executată.”

Gaius III.110-111

„Putem totuşi, atunci când stipulăm, să adăugăm o altă persoană stipulând ea însăşi, pe care în mod obişnuit o numim adstipulator. Şi prin urmare acesta poate să intenteze acţiunea şi să primească plata la fel ca şi noi […]”

Ulpian, Dig. XLV.1.75.7

„Se consideră că cel care stipulează o obligaţie de a face sau de a nu face a promis o prestaţie incertă; găsim dintre obligaţiile de a face, de exemplu, pe cea de a săpa un şanţ, de a construi o casă sau de a transfera posesiunea liniştită; cităm dintre obligaţiile de a nu face abţinerea de la „orice act care mă împiedică să trec câmpul” sau abţinerea de la „orice act care mă împiedică să obţin pe sclavul Erote”.

Gaius III.128-130

„O obligaţie se contractează prin înscris, cum ar fi, la transcrierea creanţelor. Iar aceasta se face în două moduri: sau prin trecerea unei prestaţii în contul unei persoane sau prin trecerea unui cont de la o persoană la alta. Trecerea unei prestaţii în contul unei persoane se face, de pildă, atunci când ceea ce-mi datorezi tu dintr-o cumpărare, locaţiune sau societate, ţi-l trec ţie la rubrica de ieşiri. Trecerea unui cont de la o persoană la alta se face, de pildă, atunci când ceea ce-mi datorează Titius îţi trec ţie la rubrica ieşiri, aceasta însă numai dacă Titius mi te-a delegat în locul său.”

Gaius III.131

„Alta este situaţia aşa-numitelor înregistrări de casă, căci la acestea nu este vorba de o obligaţie literală, ci de dovedirea uneia reale; într-adevăr, acestea nu sunt valabile decât când s-a făcut o numărare de bani, deci numărarea banilor creează obligaţia reală. De aceeea noi spunem corect că înregistrările de casă nu creează obligaţii, ci fac numai dovada obligaţiilor contractate.”

Inst. 3.XXI

„Mai întâi vom cerceta obligaţiile ce se nasc din contract care, la rândul lor sunt tot de patru feluri. În adevăr, ele se încheie prin remiterea materială a lucrului sau prin pronunţarea anumitor cuvinte, sau prin înscris, sau prin consens. (Inst. 3.XIII

Odinioară, obligaţia care se încheia în scris se făcea prin intermediul unor registre, dar astăzi acest sistem a ieşit din uz. Dacă cineva a declarat în scris că este debitorul unei sume de bani, care nu i-a fost totuşi predată, acesta nu poate, după un timp prea îndelungat, să ridice excepţia că nu a primit-o. Acestea au fost precizate în constituţiile imperiale. Aşa se face că şi astăzi el este legat de înscris, când „plângerea împotriva banilor nenumăraţi” nu mai este posibilă şi când se poate aduce în discuţie faptul că n-a existat contract verbal. Durata de timp după care se respinge plângerea pentru plata neefectuată a fost stabilită odinioară de constituţiile imperiale la o perioadă de cinci ani, dar pentru a preveni posibilitatea înşelării creditorilor constituţia noastră61 a redus la doi ani această perioadă după care plângerea nu mai poate fi intentată.”

 

Comments are closed.